Clipa mea trista

Am observat ca cei ce se grabesc sa-ti puna o eticheta sunt de fapt cei ce nu te pot intelege si nu te cunosc.
Ce sens are sa te superi pe ei?!
Ingaduie-ti cel mult sa fii trista pentru o clipa. Si atat.

Advertisements

Si cat sa mai iert…

E clar! S-a umplut paharul.

Oamenii cred, au impresia si li se pare ca…
Toti isi gasesc justificarile in asta.
Si-si traiesc adevarurile lor mici cu care vor sa faca judecati mari .

Ceea ce supara cel mai tare este ca oricat ai incerca sa te pui in cap, sa tipi, sa urli, sa te zbati in dorinta de a te afirma ca om si de a-ti spune punctul de vedere este in zadar.
Daca nu este CUM TREBUIE, pai nu este cum trebuie… daca NU ESTE CA TINE pai cum ai putea tu indrazni sa spui ca ai dreptate?! Omul a-tot-stiuitor, oamenii incapatanati, agresiv-verbal trebuiesc lasati cu ale lor, in ale lor.

Daca nu crezi si nu faci un lucru, nu esti in “target”…
Daca nu-ti spui parerea – de ce taci? ; daca o faci – nu e bine!;
Daca nu faci un lucru – nu esti in stare; daca il faci – s-ar fi putut si mai bine;
Daca nu oferi un minim serviciu – esti nesimtit si nerecunoscator; daca il faci – nu il ia nimeni in calcul…
Daca esti rau – nu ai suflet; daca ai suflet esti luat de prost…  si atunci cum mama dracu’ s-o mai dai?!

Primesti sageti si din stanga si din dreapta, si iti doresti ca sufletul si inima ta sa-ti fie imune, sa-ti reziste vitejeste pe front si sa iasa din lupta invingatoare, fara prea multe zgarieturi… dar vezi tu, pansamentele… pansamentele, cu ele ce se intampla?!

Oamenii…
Ei inca nu stiu ca de fapt “pe pamant tot ce exista mai are nevoie din cand in cand si sa planga”
Ca sa poata ierta…
Ca sa poata uita…
Ca sa nu i se usuce ochii…

Eu am plans in viata asta destul… ca sa va pot ierta acum pe toti.

__________ . _ . __________

Liniste. Zumzet… tacere am spus!

Lampa de pe birou mi-a devenit de ceva timp un bun prieten… ma priveste, ma asculta si nu scoate nici un sunet,
nu schiteaza nimic, nu ma critica, nu ma atentioneaza si nu imi reproseaza nimic, doar tace si asculta…
cateodata mai imi zambeste… si atat.

Se vorbeste despre tacere… hmm… m-am tot gandit cum as putea scrie despre tacere… mi-am tot scormonit
prin ‘nauntru sa gasesc cuvintele cele mai potrivite cu care sa exprim ceea ce numesc eu “tacere” dar pana acum
nu prea aveam idee cum sa incep si cum sa spun…
Astazi (de fapt nu de astazi, acum ceva timp) am descoperit ca nu de putine ori ma surprind scufundandu-ma cu totul in aceasta tacere, unde, prefer sa stau eu (numai eu) si cu gandurile mele care deasemenea tac… si sa
ascultam cateva note muzicale care, de acolo de undeva, din fundal insista sa aline catusi de putin atmosfera.

Am observat ca atunci cand ma supar, cand ceva nu imi convine sau pur si simplu, cand am o stare iritanta,
obisnuiesc sa ma inchid in carapacea mea unde nimeni si nimic nu ma mai atinge, unde nimic nu mai conteaza
si sa stau acolo mult si bine…
De cele mai multe ori ma supar pe mine, ma enervez pentru ca acum sunt fericita si sar cat pot de sus de bucurie,
iar in momentul urmator intreg cerul a cazut deasupra mea
…nori negri, ploi si tunete… e trist… si de fiecare data ma cert, dar fara nici un rezultat!

In ultimul timp tacerea a fost refugiul meu, de multe ori am preferat sa tac decat sa vorbesc,
parca odata cu acele cuvinte as fi pierdut si o parte din mine, parca odata cu aerul mi-as fi dat si viata.
Sunt momente in care stau si nu pot sa misc macar un deget sau sa scot macar un sunet, sunt constienta de asta si incerc din rasputeri sa fac ceva in momentele respective dar parca nu reusesc, vreau sa fug, dar este greu,
vreau sa vorbesc dar cuvintele nu vor sa iasa, ca si cum ar fi amenintate de ceva si se inghesuie spre iesire,
insa niciunul nu indrazneste sa faca “pasul”.

Oamenii din jurul meu mi-au demonstrate ca uneori e mai bine sa taci si sa asculti decat sa vorbesti mult si fara rost… ca tacerea intr-adevar este de aur.
Pe altii uneori nu am reusit sa-i inteleg, dar avand in vedere ca nu ma inteleg nici pe mine,
cum as putea sa ii inteleg pe ei?! Pe altii i-am auzit spunand ceva si peste un timp altceva, dar asta cred ca se scuza,
avand in vedere ca poate toti facem acelasi lucru la un moment dat…
Suntem oameni si oameni (ar fi ideal daca am fi doar oameni)… Sunt oameni care se baga chiar si acolo unde nu ar trebui ,care habar n-au despre ce vorbesc, dar vorbesc, pentru ca au impresia ca stiu totul, ca au perfecta dreptate si ca o pot face, oameni care cred cu tarie ca au dreptul sa critice si sa dea sfaturi… oameni si oameni…
Mi-ar lua o viata intreaga sa vorbesc despre ei si tot nu as termina!

… si cati se dau normali si de fapt, nu sunt!

Ahh dar vorbeam de tacere… Asadar, pe mine tacerea ma ajuta… sau poate nu, insa imi place sa cred ca ma ajuta, ma tine departe de “galagie”, de critici si de alte cele…

Cred ca m-am pierdut in ganduri acum… insa mi-am adus aminte de doua citate: “Vorbeste putin, cand trebuie si ce trebuie!” si “Oamenii sunt ceea ce par.”
… si continui sa ma scufund mai tare in tacerea mea… cred ca e cel mai bine…
Ce bine e ca am oblong la fata ca sa-l pot trage cand vreau!

Lampa de pe birou stie ce scriu acum si imi da dreptate… la fel face si ea… stie atat de multe si totusi…
…pastreaza linistea! A da, si din cand in cand, imi mai zambeste…!

Shhht! TACERE am spus.

Despre minciuna, mincinosi.

URASC minciuna.
As mai zice – o data – urasc MINCIUNA!

Incerc sa inteleg de ce mint unii. Sau de ce mint si eu uneori. Recunosc, mint si eu, ca tot omul, rareori si… minciuni nevinovate. As mintii daca as spune ca eu nu mint.

Se spune ca minciuna are picioare scurte (imi permit sa adaug) si se “impiedica” repede; daca te simti cu musca pe caciula alege mai bine sa spui adevarul chiar daca stii ca ranesti – nu incerca sa te ascunzi – mai rau doare minciuna.

Unii pacalesc mint si au impresia ca cei din jurul lor sunt niste “naivi” si pun botul… Wrong.

“Cand presupui ca cineva te minte, fa-te ca il/o crezi; atunci el/ea devine indraznet/indrazneata,
minte mai tare si se demasca!”

Arthur Schopenhauer.

 

De-as muri maine…

De-as muri maine, in intuneric si singuratate,
Ca ultima dorinta inainte de a-mi pierde sufletul
Eu m-as ruga la cer, fara sa stiu de-i vis sau realitate
Sa te mai simt aproape, sa iti mai vad macar o data chipul…
Lacrimi dulci s-ar prelinge pe obrajii mei reci
Si ar face ca rasuflarea-mi intretaiata de speranta
Sa imi dea puterea pe care n-am avut-o in veci,
Cu moartea in fata as simtii c-am mai trait o viata…!
De ti-as simti mana pe fata mea slabita de vreme
Si as putea ca ochii sa tii vad plangandu-mi tacerea
Poate as putea infrange cruda moarte si crancena durere
Ce ar incerca sa-mi rapeasca viata odata cu iubirea…
Poate caldura sufletului tau ar fi destul de puternica
Sa topeasca gheata adunata in adancul inimii mele incatusate,
Poate visul din tine ar face ca existenta-mi platonica
Sa renasca din cenusa cum un vis se cladeste pentru realitate.
De ce cand toate mi se par aiurea si nimic nu e real,
Cand cuprinsa de vicisitudine, ma prabusesc in vis,
Nu mi-esti aproape, iar sufletul nu mi-e real
Sa te uite, sa ma ridic din acest vag si nesfarsit abis?
De ce cand lumea pare sa nu mai existe pe Pamant
Si ca minunea vietii s-a stins de-acum inainte,
Ma simt ca un desert impus sapat adanc de vant
Ce nu-si gaseste ploaia dincolo de toate aceste cuvinte?
Daca pentru a te mai vedea o singura data si atunci trecator,
Daca pentru a-ti simtii parfumul de inger si demon,
sa renunt la tot ce am mai scump pe lume, la viata si sa mor…
M-as arunca in foc si as lasa Pamantul pentru Cer!
Si l-as ruga pe Cel de sus ca sufletu-mi intunecat
De-atata durere si dragoste neimplinita de patima mortii
In loc de inger pazitor, fara sentimente, fara de pacat
Sa ma transforme intr-o stea pe cerul negru al sortii,
Sa te privesc in fiecare noapte si sa te veghez de aproape…
Si atunci sfarsitu-mi mi se va parea mai dulce ca trairea,
Caci am lasat fiinta-mi pentru tine si am ratacit departe
Ca sa gasesc linistea rapita de-al tau chip si sa gasesc iubirea!

 

 

Holes.

Tu te-ai nascut zambet ca sa devii copil.

Esti o copila fragila, care se rupe de realitate la cea mai mica piedica. Esti persoana care isi pune toata increderea in ochii calzi care o admira si in zambetele spontane. Esti persoana care prefera sa isi promita ei insasi ca poate… si atunci cand nu reuseste considera ca promisiunea nu a fost destul de convingatoare. Esti cea care ofera totul si asteapta macar totul in schimb.

Crezi ca toata lumea are o parte buna si o cauti in fiecare persoana pana o gasesti.
Esti persoana care adoarme gandindu-se la nimic, dar cand se trezeste isi aduce aminte tot.
Nu stiu daca e bine asa, Alinwtza…

Tu esti persoana care ar trebui sa-si dea seama ca talpile care mangaie pamantul, ITI VOR CALCA LUMEA IN PICIOARE.

 

Lucruri lipsite de sens, sau…

Incipuiti-va ca intr-o zi ar fi venit un tren si n-am mai fi avut puterea sa urcam in el.
L-am dorit prea mult, l-am asteptat prea mult.
Ne-am epuizat in asteptare si nu ne-a ramas nicio picatura de energie pentru a ne bucura
de sosirea lucrului mult asteptat.

Numai ca ne-am fi simtit striviti de o mare tristete, amintindu-ne cat am visat trenul acela care acum
pleaca fara noi. Si ce-am fi putut face dupa plecarea trenului?!?

Singura noastra sansa ar fi fost sa uitam de el, sa uitam de toate, sa dormim, iar cand ne trezeam,
cu ultimele noastre puteri, sa asteptam alt tren…

P.S 1: Cu timpul, fiecare dintre noi va invata sa aprecieze un lucru/gest/obiect/persoana… si cel mai indicat atunci ar fi  sa pretuiasca si sa se bucure din plin de acel “ceva”… si asta la timpul potrivit.

P.S 2: Unii oameni sunt facuti unul pentru altul, se pot iubi, se pot intelege, pot fi alaturi, se pot imbratisa,
pot ramane o viata intreaga impreuna, iar altii…