Rece si pal.

… nu-mi mai gasesc drumul catre casa… ratacesc prin ganduri… ratacesc pe strazi, prin vise goale, iluzii, aspiratii si sperante…
E furtuna in ochii mei, e un taifun in sufletul meu… ca un ocean fara apus si rasarit… gol si rece.

Nu mai am o lume a mea, nu mai fac parte din niciuna, asta simt. Nu am cum sa ma incadrez nicaieri, iar la mijloc nu gasesc nimic.

Liniste. Zumzet… tacere am spus!

Lampa de pe birou mi-a devenit de ceva timp un bun prieten… ma priveste, ma asculta si nu scoate nici un sunet,
nu schiteaza nimic, nu ma critica, nu ma atentioneaza si nu imi reproseaza nimic, doar tace si asculta…
cateodata mai imi zambeste… si atat.

Se vorbeste despre tacere… hmm… m-am tot gandit cum as putea scrie despre tacere… mi-am tot scormonit
prin ‘nauntru sa gasesc cuvintele cele mai potrivite cu care sa exprim ceea ce numesc eu “tacere” dar pana acum
nu prea aveam idee cum sa incep si cum sa spun…
Astazi (de fapt nu de astazi, acum ceva timp) am descoperit ca nu de putine ori ma surprind scufundandu-ma cu totul in aceasta tacere, unde, prefer sa stau eu (numai eu) si cu gandurile mele care deasemenea tac… si sa
ascultam cateva note muzicale care, de acolo de undeva, din fundal insista sa aline catusi de putin atmosfera.

Am observat ca atunci cand ma supar, cand ceva nu imi convine sau pur si simplu, cand am o stare iritanta,
obisnuiesc sa ma inchid in carapacea mea unde nimeni si nimic nu ma mai atinge, unde nimic nu mai conteaza
si sa stau acolo mult si bine…
De cele mai multe ori ma supar pe mine, ma enervez pentru ca acum sunt fericita si sar cat pot de sus de bucurie,
iar in momentul urmator intreg cerul a cazut deasupra mea
…nori negri, ploi si tunete… e trist… si de fiecare data ma cert, dar fara nici un rezultat!

In ultimul timp tacerea a fost refugiul meu, de multe ori am preferat sa tac decat sa vorbesc,
parca odata cu acele cuvinte as fi pierdut si o parte din mine, parca odata cu aerul mi-as fi dat si viata.
Sunt momente in care stau si nu pot sa misc macar un deget sau sa scot macar un sunet, sunt constienta de asta si incerc din rasputeri sa fac ceva in momentele respective dar parca nu reusesc, vreau sa fug, dar este greu,
vreau sa vorbesc dar cuvintele nu vor sa iasa, ca si cum ar fi amenintate de ceva si se inghesuie spre iesire,
insa niciunul nu indrazneste sa faca “pasul”.

Oamenii din jurul meu mi-au demonstrate ca uneori e mai bine sa taci si sa asculti decat sa vorbesti mult si fara rost… ca tacerea intr-adevar este de aur.
Pe altii uneori nu am reusit sa-i inteleg, dar avand in vedere ca nu ma inteleg nici pe mine,
cum as putea sa ii inteleg pe ei?! Pe altii i-am auzit spunand ceva si peste un timp altceva, dar asta cred ca se scuza,
avand in vedere ca poate toti facem acelasi lucru la un moment dat…
Suntem oameni si oameni (ar fi ideal daca am fi doar oameni)… Sunt oameni care se baga chiar si acolo unde nu ar trebui ,care habar n-au despre ce vorbesc, dar vorbesc, pentru ca au impresia ca stiu totul, ca au perfecta dreptate si ca o pot face, oameni care cred cu tarie ca au dreptul sa critice si sa dea sfaturi… oameni si oameni…
Mi-ar lua o viata intreaga sa vorbesc despre ei si tot nu as termina!

… si cati se dau normali si de fapt, nu sunt!

Ahh dar vorbeam de tacere… Asadar, pe mine tacerea ma ajuta… sau poate nu, insa imi place sa cred ca ma ajuta, ma tine departe de “galagie”, de critici si de alte cele…

Cred ca m-am pierdut in ganduri acum… insa mi-am adus aminte de doua citate: “Vorbeste putin, cand trebuie si ce trebuie!” si “Oamenii sunt ceea ce par.”
… si continui sa ma scufund mai tare in tacerea mea… cred ca e cel mai bine…
Ce bine e ca am oblong la fata ca sa-l pot trage cand vreau!

Lampa de pe birou stie ce scriu acum si imi da dreptate… la fel face si ea… stie atat de multe si totusi…
…pastreaza linistea! A da, si din cand in cand, imi mai zambeste…!

Shhht! TACERE am spus.

Printre masti si realitate!

Mi-am facut o lume a mea. M-am ascuns de voi, de ochii si urechile voastre. M-am asigurat ca aici sunt protejata
si ca veninul vostru nu imi va distruge peretii transparenti. Nu am lasat pe nimeni sa intre sa simta caldura
din interiorul lumii mele, nu am vrut sa simta nimeni parfumul meu, l-am vrut doar pentru mine.

Intr-o zi am realizat ca iarba nu e la fel de verde in lumea mea, ca soarele straluceste mai dragut in lumea voastra,
ca muzica se aude mai bine dincolo. Am descoperit ca dragostea nu poate trece prin pereti
si ca nu pot iubi pe nimeni de aici.

Am daramat peretii incet si am iesit, am atins suflete si sufletul meu a fost atins la randul lui.
Am iubit, am luptat, am ranit si am fost ranita… Am considerat ca durerea e un lucru bun,
am crezut ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic”, am stiut ca o sa ma vindec si ca nu o sa ma mai doara.

Totusi simteam nevoia de protectie si am gasit protectia perfecta. MINCIUNA.
Minciuna te face ceea ce nu poti fi si te ajuta sa iesi din situatii neplacute.
Era perfecta, ma simteam protejata dar in acelasi timp nu trebuia sa traiesc in balonul meu de plastic.
Puteam sa ma bucur de toate placerile oferite de lumea voastra, dar in acelasi timp nu trebuia sa imi fie frica de ceea
ce va crede lumea despre mine.

Dar am ajuns in punctul in care imi era frica de adevar.
Minciuna devenise viciul meu. Nu puteam sa mai zic adevarul, nu puteam sa imi mai exprim sentimentele.
Nu puteam sa fiu sincera.

Am inceput sa ma deschid in fata unor persoane pe care le consideram de incredere.
Am continuat cu precautie procesul asta complicat. Am reusit sa ajung sa iubesc cum nu am crezut ca se poate.
Am ajuns sa fiu in stare sa sacrific, sa las de la mine, sa fiu altruista.
Am ajuns sa pot numi anumite persoane “prieteni”, am ajuns sa pot comunica liber fara a simti nevoia de a minti, am ajuns sa nu ma mai tem de privirile pe care le voi primi daca spun adevarul. Si era bine…

Ma simteam in varful lumii, nu ma interesa nimic in afara prietenilor mei si eram asa fericita ca pot sa ii numesc asa.

Dar asa cum stii si tu, viata nu te lasa sa fii fericit prea mult timp.
Astazi pot spune tare caceea ce nu te omoara te face sa vrei sa mori”.

Am crezut in mine, am crezut ca am acea mult ravnita frumusete interioara, am crezut ca POT, am crezut ca SUNT, am crezut ca STIU, am crezut ca AM, am crezut ca suntem toti impreuna in asta. Am crezut degeaba!

In zile ca astea vreau sa fiu cautata dar nu vreau sa fiu gasita.
Vreau sa cred ca nu exista un cer care sa imi cada in cap, un cer care sa imi acopere toate visele si toate idealurile.
Dar stii ce? Oricat de mult as vrea… nu mai pot sa cred in nimic…

Vreau sa stiti ca imi cer scuze, voua, tuturor asa zisilor mei prieteni, imi pare rau daca v-am ranit,
daca v-am mintit si daca v-am marcat viata intr-un mod negativ.

Ma intorc in balonul meu de plastic, dar de data asta iau vreo 3 persoane cu mine.
(a 3-a e proaspat adaugata, pentru ca stiu sa iert si se pare ca si tu stii.)