Rece si pal.

… nu-mi mai gasesc drumul catre casa… ratacesc prin ganduri… ratacesc pe strazi, prin vise goale, iluzii, aspiratii si sperante…
E furtuna in ochii mei, e un taifun in sufletul meu… ca un ocean fara apus si rasarit… gol si rece.

Nu mai am o lume a mea, nu mai fac parte din niciuna, asta simt. Nu am cum sa ma incadrez nicaieri, iar la mijloc nu gasesc nimic.

Advertisements

Moment in intuneric.

Talpile goale pasesc incet, de parca le-ar fi teama sa nu striveasca momentul crezut amintire. E intuneric, dar nu mi-e frica. Cunosc intunericul acesta, stiu cati pasi sunt pana la usa si inapoi pana la pat. Pasesc incet, iar talpile imi suna a ieri.
Mi-e frig si imi caut zadarnic refugiu sub paturi. Mi-e frig din suflet. E el. El ma cunoaste, imi stie picioarele vesnic reci cu mult inainte sa le simta si prin somn, prin vis, mi le incalzeste in palme.

Ii sarut pleoapele si-i las bataile inimii sa-mi mangaie urechea.
Nu inteleg ce vrea sa imi spuna, dar imi place sa ascult…

Melodie care te face sa regreti ca noaptea e aproape iar tu vrei mai mult!

A day of the summer!

O zi perfecta de vara – atunci cand soarele isi strecoara razele printre ramurile pomilor
incercand sa mangaie firlele de iarba rasfirate ici-colo,
cand vantul adie ravasfirandu-ti suvitele de par,
cand pasarile te imbie cu ritualul lor si cand mirosul florilor iti inunda simturile,
atunci cand ciresele si capsunile iti trezesc papilele gustative la viata,
cand linistea te acapareaza si nimic pare sa nu mai conteaze,
cand ai impresia ca timpul nu-si mai urmeaza cursul si ca totul graviteaza in jurul tau
… iar tie parca nu-ti mai pasa de nimic!

Liniste. Zumzet… tacere am spus!

Lampa de pe birou mi-a devenit de ceva timp un bun prieten… ma priveste, ma asculta si nu scoate nici un sunet,
nu schiteaza nimic, nu ma critica, nu ma atentioneaza si nu imi reproseaza nimic, doar tace si asculta…
cateodata mai imi zambeste… si atat.

Se vorbeste despre tacere… hmm… m-am tot gandit cum as putea scrie despre tacere… mi-am tot scormonit
prin ‘nauntru sa gasesc cuvintele cele mai potrivite cu care sa exprim ceea ce numesc eu “tacere” dar pana acum
nu prea aveam idee cum sa incep si cum sa spun…
Astazi (de fapt nu de astazi, acum ceva timp) am descoperit ca nu de putine ori ma surprind scufundandu-ma cu totul in aceasta tacere, unde, prefer sa stau eu (numai eu) si cu gandurile mele care deasemenea tac… si sa
ascultam cateva note muzicale care, de acolo de undeva, din fundal insista sa aline catusi de putin atmosfera.

Am observat ca atunci cand ma supar, cand ceva nu imi convine sau pur si simplu, cand am o stare iritanta,
obisnuiesc sa ma inchid in carapacea mea unde nimeni si nimic nu ma mai atinge, unde nimic nu mai conteaza
si sa stau acolo mult si bine…
De cele mai multe ori ma supar pe mine, ma enervez pentru ca acum sunt fericita si sar cat pot de sus de bucurie,
iar in momentul urmator intreg cerul a cazut deasupra mea
…nori negri, ploi si tunete… e trist… si de fiecare data ma cert, dar fara nici un rezultat!

In ultimul timp tacerea a fost refugiul meu, de multe ori am preferat sa tac decat sa vorbesc,
parca odata cu acele cuvinte as fi pierdut si o parte din mine, parca odata cu aerul mi-as fi dat si viata.
Sunt momente in care stau si nu pot sa misc macar un deget sau sa scot macar un sunet, sunt constienta de asta si incerc din rasputeri sa fac ceva in momentele respective dar parca nu reusesc, vreau sa fug, dar este greu,
vreau sa vorbesc dar cuvintele nu vor sa iasa, ca si cum ar fi amenintate de ceva si se inghesuie spre iesire,
insa niciunul nu indrazneste sa faca “pasul”.

Oamenii din jurul meu mi-au demonstrate ca uneori e mai bine sa taci si sa asculti decat sa vorbesti mult si fara rost… ca tacerea intr-adevar este de aur.
Pe altii uneori nu am reusit sa-i inteleg, dar avand in vedere ca nu ma inteleg nici pe mine,
cum as putea sa ii inteleg pe ei?! Pe altii i-am auzit spunand ceva si peste un timp altceva, dar asta cred ca se scuza,
avand in vedere ca poate toti facem acelasi lucru la un moment dat…
Suntem oameni si oameni (ar fi ideal daca am fi doar oameni)… Sunt oameni care se baga chiar si acolo unde nu ar trebui ,care habar n-au despre ce vorbesc, dar vorbesc, pentru ca au impresia ca stiu totul, ca au perfecta dreptate si ca o pot face, oameni care cred cu tarie ca au dreptul sa critice si sa dea sfaturi… oameni si oameni…
Mi-ar lua o viata intreaga sa vorbesc despre ei si tot nu as termina!

… si cati se dau normali si de fapt, nu sunt!

Ahh dar vorbeam de tacere… Asadar, pe mine tacerea ma ajuta… sau poate nu, insa imi place sa cred ca ma ajuta, ma tine departe de “galagie”, de critici si de alte cele…

Cred ca m-am pierdut in ganduri acum… insa mi-am adus aminte de doua citate: “Vorbeste putin, cand trebuie si ce trebuie!” si “Oamenii sunt ceea ce par.”
… si continui sa ma scufund mai tare in tacerea mea… cred ca e cel mai bine…
Ce bine e ca am oblong la fata ca sa-l pot trage cand vreau!

Lampa de pe birou stie ce scriu acum si imi da dreptate… la fel face si ea… stie atat de multe si totusi…
…pastreaza linistea! A da, si din cand in cand, imi mai zambeste…!

Shhht! TACERE am spus.

Explica-i inimii…

Acum… spune-mi ce sa fac.

Explica-mi ce s-a intamplat de eu am ramas aici si tu nu ai mai ajuns, desi mi-ai spus ca o sa vii.
Parca te astept de cateva anotimpuri si sufletul meu a trecut prin toate starile de agregare.
Candva, eram solida si nimeni nu ma putea dobora. Am devenit lichida odata cu plansul ce mi l-ai provocat.
Acum ma evapor negasind niciun motiv de-a mai ramane aici.
Da-mi un motiv sa nu plec!
Explica-i inimii ca nu are rost sa mai astepte in zadar, nu vei mai veni. (…)

Explica-i… !!