Printre masti si realitate!

Mi-am facut o lume a mea. M-am ascuns de voi, de ochii si urechile voastre. M-am asigurat ca aici sunt protejata
si ca veninul vostru nu imi va distruge peretii transparenti. Nu am lasat pe nimeni sa intre sa simta caldura
din interiorul lumii mele, nu am vrut sa simta nimeni parfumul meu, l-am vrut doar pentru mine.

Intr-o zi am realizat ca iarba nu e la fel de verde in lumea mea, ca soarele straluceste mai dragut in lumea voastra,
ca muzica se aude mai bine dincolo. Am descoperit ca dragostea nu poate trece prin pereti
si ca nu pot iubi pe nimeni de aici.

Am daramat peretii incet si am iesit, am atins suflete si sufletul meu a fost atins la randul lui.
Am iubit, am luptat, am ranit si am fost ranita… Am considerat ca durerea e un lucru bun,
am crezut ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic”, am stiut ca o sa ma vindec si ca nu o sa ma mai doara.

Totusi simteam nevoia de protectie si am gasit protectia perfecta. MINCIUNA.
Minciuna te face ceea ce nu poti fi si te ajuta sa iesi din situatii neplacute.
Era perfecta, ma simteam protejata dar in acelasi timp nu trebuia sa traiesc in balonul meu de plastic.
Puteam sa ma bucur de toate placerile oferite de lumea voastra, dar in acelasi timp nu trebuia sa imi fie frica de ceea
ce va crede lumea despre mine.

Dar am ajuns in punctul in care imi era frica de adevar.
Minciuna devenise viciul meu. Nu puteam sa mai zic adevarul, nu puteam sa imi mai exprim sentimentele.
Nu puteam sa fiu sincera.

Am inceput sa ma deschid in fata unor persoane pe care le consideram de incredere.
Am continuat cu precautie procesul asta complicat. Am reusit sa ajung sa iubesc cum nu am crezut ca se poate.
Am ajuns sa fiu in stare sa sacrific, sa las de la mine, sa fiu altruista.
Am ajuns sa pot numi anumite persoane “prieteni”, am ajuns sa pot comunica liber fara a simti nevoia de a minti, am ajuns sa nu ma mai tem de privirile pe care le voi primi daca spun adevarul. Si era bine…

Ma simteam in varful lumii, nu ma interesa nimic in afara prietenilor mei si eram asa fericita ca pot sa ii numesc asa.

Dar asa cum stii si tu, viata nu te lasa sa fii fericit prea mult timp.
Astazi pot spune tare caceea ce nu te omoara te face sa vrei sa mori”.

Am crezut in mine, am crezut ca am acea mult ravnita frumusete interioara, am crezut ca POT, am crezut ca SUNT, am crezut ca STIU, am crezut ca AM, am crezut ca suntem toti impreuna in asta. Am crezut degeaba!

In zile ca astea vreau sa fiu cautata dar nu vreau sa fiu gasita.
Vreau sa cred ca nu exista un cer care sa imi cada in cap, un cer care sa imi acopere toate visele si toate idealurile.
Dar stii ce? Oricat de mult as vrea… nu mai pot sa cred in nimic…

Vreau sa stiti ca imi cer scuze, voua, tuturor asa zisilor mei prieteni, imi pare rau daca v-am ranit,
daca v-am mintit si daca v-am marcat viata intr-un mod negativ.

Ma intorc in balonul meu de plastic, dar de data asta iau vreo 3 persoane cu mine.
(a 3-a e proaspat adaugata, pentru ca stiu sa iert si se pare ca si tu stii.)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s