As vrea…

Nu conteaza cine suntem, conteaza doar cum suntem…
Nu conteaza ce purtam pe noi, conteaza ce purtam in noi…
Nu conteaza de unde venim, conteaza doar cit de departe putem ajunge…

Nasc clipe cu tine intr-un dans plin de incertitudini si de necunoscut, dansez in noapte cu tine in lumina alba a stelelor pierdute in neantul eternitatii… si cate mai fac cu tine…
As vrea o clipa cu tine, o clipa de dor… as vrea un freamat de-al tau, murmurul soaptelor in ureche… poate un suras, poate o atingere, poate un sarut nebun si tandru…

Pentru moment… cam atat…

As vrea!…

Vis cu tine.

Poate… poate ca toate au un rost… desigur!… dar noi? noi avem unul?…

Care este rostul nostru?… Sa ranim?!?… Sa facem promisiuni desarte?!?… Sa inselam?!?…
Sa ne mintim clipele pacalind timpul in noapte?… Sa strivim lumea prin nepasarea noastra nebuna?!?… Care este rostul nostru pana la urma…?

Sau poate sa ne indragostim irecuperabil pe plaja plina de pescarusi… sa ne iubim sub cerul apelor neatinse de nimeni… Din dragostea noastra nebuna, unica si 
nemaiintalnita, sa renastem speranta…

Hai sa ne “jucam”… sa visam… sa nastem clipe, clipe cu noi… clipe de dans in amurg, la nunta intunericului cu lumina…
Hai sa ne iubim in noapte… departe de lume, in paradisul nimfelor si lumea viselor… Vii?
Poti tu oare sa ajungi pana acolo, pana la mine…
Poti tu oare sa stropesti iubirea cu speranta, clipa cu tine si visul cu noi?…
Poti?!…

Si DA mi-e dor de tine.

Era 9:47… trecuse aproape o ora de cand se plimbau. Nu vorbisera mai deloc. El privea tot inainte raspunzand doar cu “da” sau “nu” la intrebarile ei. S-au asezat pe o bancuta si ea a zambit vag. Stia ca el nu o vede dar a continuat sa zambeasca ca si cum ar fi privit-o. A incercat sa spuna ceva dar a sfarsit prin a se balbai. Intr-un sfarsit a reusit sa se opreasca din tremurat si i-a soptit:

– Mi-a fost dor de tine.

El a parut oarecum surprins. I-a aruncat o privire scurta cat sa se convinga ca ea era cea care vorbise. Dupa o pauza lunga, el…

– Si mie mi-e de ea.

…iar in noaptea aceea nu erau nici stele, nici luna… doar intunericul…

Aseara au curs lacrimi.

Aseara a plans…

A plans pentru ca procesul prin care a devenit femeie a fost dureros. A plans pentru ca nu mai era un copil, cu credinta lui oarba. A plans pentru ca ochii ei au vazut realitatea.
A plans pentru ca nu mai putea sa creada si adora sa creada, ii placea sa-si imagineze lucrurile asa cum credea ea ca ar trebui sa fie.

Inca mai poate iubi cu pasiune fara a crede.

A plans pentru ca de-acum inainte va plange mai putin. A plans pentru ca si-a pierdut durerea si nu este inca obisnuita cu absenta ei.

Am nevoie…

Neconditionat. Fara obligatii sau pretexte. Simplu. Necomplicat.
Fara prea multe cuvinte. Atat. Putin. Scurt!

Am nevoie de oameni sinceri in jurul meu, de grija si macar cineva, mi-ar placea
sa inteleaga de ce…

Am nevoie ca cineva sa ma scoata dimineata devreme devreme, cand inca adie vantul, la plimbari lungi si sa-mi vorbeasca frumos, despre una sau alta…

Am nevoie… de nopti care se termina si incep pe acelasi “ritm”… Am nevoie de un transplant de suflet… cel pe care il am e prea pustiu, s-a pietrificat de-atata umblet… Am nevoie de un transplant de vise, cele actuale s-au pierdut undeva in spate, spatiu, timp… si-mi doresc doar lucruri care sa ma multumeasca interior si sa-mi dea o stare de bine!
Am nevoie de o eternitate sa ma adun din cele patru zari, sa invat ca inca se mai poate si din optimism sa-mi fac carari.. ! – Si nu stiu ce-neamna: “S-a Sfarsit!”

Am nevoie de ceva ce mi-a lipsit toata viata!